Oare pe ce planeta traiesc?
- Nici macar nu stii pe ce planeta traiesti?, mi-a zis intr-o zi Ana.
Eu am ridicat o spranceana uitandu-ma la ea cum taie marunt o ceapa, in sufragerie. Bucatarea. Ardeleneste. Zgomotul cutitului ce lovea sacadat bucata de lemn avea un ritm ciudat. Parca era o muzica celesta care incerca sa-mi transmita ceva in sistem morse. Punct, linie-punct, linie… Nu intelegeam nimic.
Avea o esarfa rosie prinsa in jurul capului. Nu voi uita niciodata. M-am uitat la sanii ei, care jucau liber sub tricou, in ritmul “muzicii”. Era frumoasa.
Fara sa ridice privirea, mi-a zis:
- De ce, pe voi, baietii, va intereseaza atat de mult sanii fetelor? Te uiti la sanii mei, nu-i asa?
Rusinat, mi-am aplecat privirea.
Garsoniera ei, din Vitan, era cocheta, mobilata cu gust. Dormitorul si sufrageria nu aveau nici un perete despartitor. Stateam in pat si leneveam.
Era intr-o vara. Prin iulie sau august. Imi aduc aminte ca era teribil de cald. Orasul era prafuit si murdar; imbacsit. M-am uitat pe fereastra. Simteam cum mi se usuca gura si arsita imi patrundea pe gat in jos.
- Mai sunt cateva beri in frigider, zise Ana zamband, fara sa ma priveasca.
Asa cum v-am mai spus, Ana era o fata stranie. Tot timpul am avut senzatia ca avea darul sa citeasca gandurile oamenilor. Nu se sfia niciodata sa spuna ceea ce ei doar gandeau. Isi valorifica cu pofta aceasta superioritate si ii domina mereu pe interlocutori. Intotdeuna obtinea ceea ce isi dorea.
Pe vremea aceea, imediat ce a ajuns in Bucuresti (era din Cluj), lucra la un restaurant select de pe Calea Victoriei. Castiga atat cat sa se intretina.
Noi n-am fost un cupla niciodata. O vizitam din cand in cand, asa cum iti vizitezi un prieten. Pe noi doi ne-a legat acea intamplare din apropierea Garii de Nord, despre care v-am povestit deja.
Ana a fost pentru mine un fel de inger pazitor. Primul inger cu care am facut dragoste. Cu pasiune, dar fara sentimente.
Stia ca nu-i sunt fidel. Defapt ce as fi putut sa ascund de ea? In ochii ei, eram o carte deschisa. Cateodata ma punea sa-i povestesc despre iubirile mele pasager. Si vreau sa spun ca ma asculta cu o atentie maxima. Probabil ii placea stilul meu de a povesti, desi eu nu ma consider un povestitor desavarsit. “Esti un romantic incurabil. Cand te vei lecui? Parca nu traiesti pe planeta asta”, imi spunea ea de fiecare data.
De fapt, cred ca e momentul sa marturisesc ca la indemnul ei am deschis acest blog. Prin 2009. La trei ani dupa ce…
mitzaabiciclista Says:
După ce…?